Luna lângă Venus - 25 februarie, ora 19

Luna apune la ora 21:50 așa că nu întârzia prea mult.

A fost nor? Pe luna viitoare…

Dacă ai aflat ce număr trebuie să porți la picior pentru a te plimba prin Univers, merită să afli și cât tebuie să trăiești pentru a vedea modificări pe cer.

Stelele par nemișcate dar știm că de fapt se deplasează cu viteze mari prin spațiu. Însă spațiul este prea mare ca noi, biete ființe care trăim doar zeci de ani, să putem observa vreo modificare pe cer.

De sute și mii de ani cerul se schimbă sub privirile noastre, dar atât de încet încât la scara vieții unui om nu putem remarca modifică în forma constelațiilor. Schimbările sunt însă acolo: de când te-ai născut stelele s-au deplasat și constelațiile s-au modificat.  Există stele mai rapide care își modifică poziția atât de mult în timpul vieții unui om încât poți vedea acest lucru cu ochiul liber, dacă te uiți periodic pe cer.

Una din cele mai rapide stele de pe cer, vizibilă cu ochiul liber, se numește 61 Cygnus. Asta înseamnă steaua 61 de la granița vestică înspre cea estică a constelației Cygnus (Lebăda) dar nu este o informație esențială. A fost numită și „steaua zburătoare” pentru că se mișcă foarte repede printre celelalte stele, motivul fiind simplu: este apropiată (11,4 ani lumină) și chiar are o viteză mare prin spațiu (64 km/s). În plus are și un stelit, altă stea.

Dacă doriți să vedeți cu ochiul liber cum s-a mișcat această stea, va trebui să învățati constelația Cygnus (nu este greu), să recunoașteți stelele vecine cu 61 Cygni și să priviți zona acum și peste 40-50 de ani. Dacă veți compara un desen al constelației făcut acum cu cel de atunci, o să recunoașteți ușor că steaua s-a deplasat.

În filmul de mai sus vedeți constelația Cygnus din 74 în 74 de ani. Fiecare frame înseamnă o altă generație. Pe parcursul celor 38 de secunde de mișcare a stelelor pe planeta noastră apar și dispar 54 de  generații… Steaua 61 este marcată cu o săgeată la începutul filmului.

Ar mai fi o variantă: să trăim mai mult. Fie ca fiecare an pe care în trăim să însemne 74 de ani (o generație). Vom vedea din an în an cum steaua se mișcă printre celelalte.

Aspectul constelației Cygnus în 2012 și 6008. Toate stelele s-au mișcat (61 Cygni este cea cu săgeată roșie)

Vom vedea și alteva: aproape toate stelele s-au mișcat (vezi animația de mai sus).

Luna văzută de sonda LRO. Două dintre detaliile din imagine sunt obiecte trimise de pământeni. Foto: NASA/GSFC/Arizona State University

Totuși, nu ne-am fi așteptat ca și suprafața Lunii să fie la fel!

Epavele de pe Lună sunt resturile sondelor spațiale trimise acolo. Fiind cel mai apropiat corp ceresc, Luna a fost ținta primelor sonde spațiale și a fost vizitată de zeci de ori până în prezent. Chiar și acum, în timp ce citiți aceste rânduri, sonda NASA Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) orbitează Luna de la o depărtare de 50 km de suprafață, cu o perioadă de două ore. NASA mai are două sonde selenare, Ebb și Flow, ajunse la Lună chiar în ianuarie 2012.

Pe lângă descoperirile legate de Lună, sonda LRO mai are o misiune. Să fotografieze toate epavele sondelor care au fost trimise pe satelitul nostru. O și face, chiar cu succes, pentru că cele mai mici detalii vizibile în imaginile luate  au numai 50 cm.

Explorarea Lunii a început pe 14 septembrie 1959 când sonda Luna 2 s-a prăbușit controlat undeva lângă craterele Aristide și Arhimede. Sonda a fost lansată de URSS dar încă nu a fost fotografiată de LRO.

SUA pe Lună

Surveyor 1 a fost prima sonda americană care a asolizat pe un alt corp ceresc, bineînțels Luna. Asolizarea s-a facut lin, undeva în Oceanul Furtunilor, pe 2 iunie 1966. Imaginea luată de LRO ne arată cum sonda, înaltă de 3,3 m, lasă o umbră lungă de 15 m înspre est.

Surveyor 1 pe Lună. Foto: NASA/GSFC/Arizona State University

Surveyor 3 a asolizat pe 20 aprilie 1967 pe marginea unui mic crater aflat în Mare Cognitum. Asolizarea s-a vrut a fi lină dar pentru că radarul de la bord a fost păcălit de reflectivitatea mare a rocilor selenare,  motoarele folosite la coborâre nu s-au oprit la timp și sonda a facut două salturi, unul de 10 m înălțime și altul de 3 m.

Apollo 12 și Surveyor 3 pe Lună. Foto: NASA/GSFC/Arizona State University

A transmis 6315 imagini TV cu peisajul selenar dar și a unei mici părți din solul lunar. A funcționat până când a apus Soarele și s- a făcut prea frig. Astronauții misiunii Apollo12 au aselenizat în apropierea sondei și au recuperat câteva părți, folosite la studierea modului cum influențează materialele mediul de pe Lună.

Surveyor 5 a asolizat în septembrie 1967 undeva în Marea Liniștii. Suprafața unei mări lunare este relativ lină, dar se pare ca Surveyor 5 a asolizat pe marginea înclinată a unui crater mic. După analiza imaginilor luate de sondă, s-a determinat că panta avea o înclinare de 19,7°! Este o realizare faptul că asolizarea s-a produs cu succes pentru că s-a facut automat. Instrumentele de la bordul sondei au avut ceva de gândit când calculau, în timpul asolizării, cât de aproape se afla solul.

Surveyor 5 aflat într-un crater de 10 m în diametru. Foto: NASA/GSFC/Arizona State University

Misiunea a fost un succes, Surveyor 5 trimițând pe Terra mii de fotografii. În afară de fotografii s-a analizat și compozitia solului. După doi ani, Apollo 11 a aselenizat la 100 km de locul unde se afla Surveyor iar astronauții au adus înapoi pe Pământ roci care aveau aceeași compoziție cu cele analizate de sondă.

Surveyor 6 a fost penultima misiune selenară din programul NASA Surveyor. A asolizat pe 10 noiembrie 1967 în regiunea numita Sinus Medii, chiar în centrul emisferei vizibile de pe Terra.

A analizat compozitia suprafeței, aflându-se că este bazalt asemănător cu cel aflat în Marea Liniștii. A supraviețuit nopții selenare (care durează două săptămâni). Spre sfârșitul misiuni operatorii sondei au aprins motoarele și au facut ca aceasta să se ridice patru metri și să asolizeze iar, la 2,5 metri depărtare de locul inițial. A fost prima decolare de pe Lună.

Surveyor 6 lăsând o umbră lungă de 18 metri. Foto: NASA/GSFC/Arizona State University

Pe 14 aprilie 1970 etajul superior de rachetă (o parte din racheta care a lansat naveta) al misiunii Apollo 13 a lovit Luna. În urma impactului s-a format un crater de 30 m în diametru. În plus, seismometrele amplasate pe Lună au înregistrat un cutremur. Undele seismice au avut trei componente, care s-au deplasat cu viteze diferite.

Un alt etaj de racheta prabușit intenționat pe Lună a fost cel al misiunii Apollo 14, pe 4 februarie 1971. Etajul de rachetă avea 14 tone și energia degajată la prăbușire a fost echivalentă cu explozia a 10 tone de TNT. Craterul format are 35 m în diametru și în jurul său se observă raze albe apărute atunci când materialul excavat de impact a fost aruncat în toate părțile. Razele albe ating lungimi de 1,5 km.

Etajul de rachetă al misiunii Apollo 13 și craterul format in Mare Cognitum. Etajul de rachetă al misiunii Apollo 14 și craterul format. Foto: NASA/GSFC/Arizona State University

Există pe Lună și epave rusești.

Luna văzută de sonda LRO. Două dintre detaliile din imagine sunt obiecte trimise de pământeni. Foto: NASA/GSFC/Arizona State University

Totuși, nu ne-am fi așteptat ca și suprafața Lunii să fie la fel!

Epavele de pe Lună sunt resturile sondelor spațiale trimise acolo. Fiind cel mai apropiat corp ceresc, Luna a fost ținta primelor sonde spațiale și a fost vizitată de zeci de ori până în prezent. Chiar și acum, în timp ce citiți aceste rânduri, sonda NASA Lunar Reconnaissance Orbiter (LRO) orbitează Luna de la o depărtare de 50 km de suprafață, cu o perioadă de doua ore. NASA mai are două sonde selenare, Ebb și Flow, ajunse la Lună chiar în ianuarie 2012.

Pe lângă descoperirile legate de Lună, sonda LRO mai are o misiune. Să fotografieze toate epavele sondelor care au fost trimise pe satelitul nostru. O și face, chiar cu succes, pentru că cele mai mici detalii vizibile în imaginile luate  au numai 50 cm.

Explorarea Lunii a început pe 14 septembrie 1959 când sonda Luna 2 s-a prăbușit controlat undeva lângă craterele Aristide și Arhimede. Sonda a fost lansată de URSS dar încă nu a fost fotografiată de LRO.

Sonda sovietică Luna 17 a asolizat în Mare Imbrium pe 17 noiembrie 1970. La bordul său s-a aflat un rover robotic, numit Lunokhod 1. Acesta a explorat suprafața selenară timp de 10 luni, fiind operat de pe Pământ. Distanța totală parcursă a fost de 10 km.

Lunokhod 1 pe Lună. Foto: NASA/GSFC/Arizona State University

Imediat după asolizare, roverul a coborât pe sol pe o rampă și a testat cele opt roți. Energia folosită era extrasă de la Soare în timpul zilei, noaptea folosindu-se de energia dată de un încălzitor cu poloniu-210.

Dupa doi ani (ianuarie 1973), sonda Luna 21 a asolizat în caterul Le Monnier. Avea la bord o versiune îmbunătățită de rover, Lunokhod 2. Acesta avea camere mai bune și instrumente de analiză mai precise.

Ziua explora suprafața și noaptea era parcat, străbătând în acest mod 37 de kilometri. A funcționat numai 4 luni pentru că sistemele de la bordul roverului s-au supraîncălzit.

Lunokhod 2 pe Lună. Se observă urmele lăsate de roți. Foto:NASA/GSFC/Arizona State University

Luna 16 a fost prima din cele trei misiuni sovietice care aveau scopul de a aduce înapoi pe Terra material de pe Lună. A fost lansată pe 12 septembrie 1970, a aselenizat pe 20 septembrie iar după o zi a lansat o capsulă care conținea 101 grame de material selenar. Capsula a ajuns pe Terra pe 24 septembrie. Captarea materialului de pe Lună s-a făcut noaptea.

Luna 20 a ajuns pe Luna pe 21 februarie 1972 undeva între Mare Fecundității și Mare Crisium. După doua zile a lansat spre Terra o capsulă ce conținea 55 de grame de material de pe suprafața Lunii. Mostra de sol conținea aceleași minerale ca cele colectate de astronauții misiunii Apollo 16.

Luna 20. Umbra lungă și subțire este lăsată de brațul care colecta sol. Foto: NASA/GSFC/Arizona State University

Cele două sonde aveau un braț care  colecta praf și mici pietre de pe suprafață. Brațul punea materialul în capsula iar aceasta era lansată spre Terra.

În octombrie 1974, Luna 23 asolizat dar nu a funcționat. A urmat Luna 24, care a asolizat pe 2 august 1976. A forat la o adâncime de 2 m și a extras 170 grame de material.  Luna 24 a asolizat la marginea unui crater fără nume, de 60 m în diametru.

Luna 24 la marginea unui crater de 60 m în diametru. Foto: NASA/GSFC/Arizona State University

Explorarea robotică a Lunii nu s-a încheiat. Următorul rover robotic va fi trimis în 2013. Se numește  Chandrayaan 2 și va fi construit de India și Rusia.

Existe și epave americane pe Lună.

Puteți vedea cu ochiul liber frumosul lor dans.

Folosind doar ochii din dotare puteți vedea cum se mișcă planetele pe cer. Chiar dacă sunt îndepărtate (la standarde umane), dacă le priviți din câteva în câteva zile veți vedea cum poziția lor una față de alta se modifică. Le găsiți ușor pentru că sunt cele mai strălucitoare obiecte de pe cerul de seară și se văd înspre vest, după ce se înserează.

Începeți să căutați cele două planete în următoarea seară senină, în jurul orei 19:30, înspre vest. Venus este cea mai strălucitoare și mai apropiată de orizont (în următoarele două săptămâni),  Jupiter fiind aproape la fel de strălucitoare, în stânga sus față de Venus. În fiecare seară cele două obiecte sunt puțin mai apropiate aparent una de alta, Venus miscându-se mai repede pentru că se află mai aproape de noi decât Jupiter

Între 8 și 15 martie se vor afla cel mai aproape una de alta (spunem că sunt în conjuncție), pământenii având o stea dublă pe cer timp de o săptămână. Se vedeți atunci rapoarte de OZN-uri…

Filmul de mai sus ne arată planetele în fiecare seară la ora 19:30, între 15 februarie și 20 martie. La fel stau lucrurile și pe cer numai că sunt mai mari.

Mozaic al întregii suprafețe selenare. Foto: Chang'e-2

Acum le-am găsit.

Astronomii chinezi au realizată o frumoasă interfață unde cu zoom in/zoom out poți explora suprafața Lunii. Americanii au și ei una, cu imagini luate de sonda LRO.

O diferență notabilă este unghiul sub care cădeau razele Soarelui atunci când au fost luate imaginile. La chinezi cădeau de sus, la americani mai dintr-o parte. După cum vedeți mai jos la americani ai senzația de relief pentru că sunt umbre. În imagine se vede marele crater Copernic și Montes Carpatus.

Luna americană. Foto: NASA/LRO

Luna chinezească. Foto: Chang'e 2

Pentru că s-a cartografiat întreaga suprafață am dat o raită în emisfera ce nu se vede pe Terra, în marele bazin Aitken, aproape de polul sud pe la craterul Haret (imaginea de mai jos nu este la rezoluție maximă).

Craterul Haret (25 km în diametru). Foto: Chang'e-2

Racheta VEGA. Sateliții se află în vârf. Foto: ESA

Mâine pe vremea aceasta ar trebui să fie în spațiu. Este primul satelit artificial românesc.

Și culmea, este construit de studenți de la Universitatea din București și Universitatea Politehnică din Bucureşti. Specialiștii care i-au supravegheat sunt de la Agenția Spațială Română și Institutului Român de Ştiinţe Spaţiale.

Pe 13 februarie racheta Vega în zborul său inaugural va purta pe Goliat și alți mini-sateliți în spațiu (9 la număr), fiecare pe orbita lui. Vega este o rachetă în patru trepte, înaltă de 30 m și cu un diametru de 3 m. Imaginați-vă un asemenea gigant lângă blocul vostru…

Va fi lansată de Agenția Spațială Europeană (ai cărui membri suntem și noi de la începutul anului) din Guyana Franceză (America de Sud) și îl va lăsa pe Goliath pe o orbită alungită. Acesta se va roti în jurul planetei la fiecare 103 minute, apropiindu-se la 357 km și îndepărtându-se la 1447km.

Satelitul Goliat. Foto: Romanian Space Agency

În următoarele șase luni stați prin casă pentru că satelitul va fotografia planeta și s-ar putea să vă prindă în drum spre cumpărături. Nu va avea chiar o asemenea rezoluție dar sperăm să vedem imagini cât mai repede.

În plus se va măsura cantitatea de radiație aflată în drum și numărul de micrometeoroizi care vor lovi un senzor ce transformă loviturile în curent electric. Mai multe despre satelit pe site-ul Agenției Spațiale Române (pdf).

Aici vom vedea lansarea în direct (plănuită pentru 13 februarie, între ora 12 și 15 ora României).

Succes la lansare și la operarea ulterioară a satelitului.

Telescopul Subaru de 8,2 m în diametru. Veți vedea o imagine luată prin acest telescop. Foto: NAOJ

Este imposibil pentru că marile telescoape de pe glob nu sunt construite ca să poți privi prin ele. Totuși putem vedea imagini luate prin ele.

Dar nu orice fel de imagini ci brute, neprelucrate, luate unor părți de cer în care nu se află obiecte strălucitoare.

Vom lua o bucată telescop, o cameră digitală pentru astronomie și vom privi imaginea rezultată.

Telescopul aparține Observatorului National Japonez (NOAO) și se află în Hawaii, la peste 4000 m înălțime. Nu poți comanda o pizza de acolo dar cel puțin cerul este mai mereu senin. Se numește Subaru și are o oglindă de 8,2 m în diametru, fiind unul din primele 10 telescoape ca mărime.

Camera digitală este compusă din zece chipuri și se numește Suprime-Cam, fiind construită special pentru acest telescop. O montăm în locul unde oglinda de opt metri concentrează lumina colectată (în focar).

Cameră digitală pentru telescopul Subaru. Se numește Suprime-Cam și are zece chipuri. Foto: NAOJ

Vom lua o imagine cu expunere scurtă, de numai 240 secunde, ceva mult mult decât a durat să citești până aici. Vom descărca doar imaginea luată de un chip ca să ne fie mai ușor. Rezultatul este mai jos (nu uitati să priviți imaginea la mărimea naturală).

Imagine rezultată. Foto: ADAC, ADC, NAOJ.

Priviți mai sus o mică parte dintr-o zonă de pe cer unde se află constelația Pisces. Vedem câteva stele (obiectele rotunde strălucitoare) și alte mii și mii de pete.

Stelele fac parte din Galaxie, zona din Univers în care se află Soarele. De fapt sunt alți sori vizibili ca niște puncte pentru că sunt mici în comparație cu depărtarea până la ei. Dacă vă uitați cu atenție la o stea veți vedea că apare o linie care taie imaginea ei. Linia arată că steaua este supraexpusă adică chipul a primit atât de multă lumină încât a dat pe afară și s-a întins pe coloanele de pixeli. Se mai văd niste pete negre, praful de pe chip.

Detalii vizibile în imagine. Foto: ADAC, ADC, NAOJ.

Dar 99% din obiectele din imagine nu sunt stele sau fire de praf ci galaxii. Fiecare pată difuză este o altă galaxie, asemănătoare sau nu cu Galaxia noastră. Cele mai apropiate au structură, brațe spirale sau alte detalii. Cele mai îndepărtate se văd doar ca mici pete. Nu puncte însă. Fiecare pată poate conține sute de miliarde de stele și se poate afla la miliarde de ani lumină depărtare. De fapt nu știm pentru că în imaginile marilor telescoape apar atât de multe încât nu pot fi studiate.

În dreapta sus se vede o aglomerare de galaxii. Este probabil un roi de galaxii aflat la 3-5 miliarde ani lumină depărtare.

O simplă imagine, cu expunere scurtă (patru minute),  a unei mici părți de cer ne arată mii și mii galaxii.

*mare înseamnă peste 2 metri în diametru

Dintre aceștia 1254 sunt mai mari de 1 km și 1299 sunt asteroizi „potențial periculoși” (asteroizi mai mari de 150 de metri a caror orbită se apropie la mai puțin de 7,5 milioane de km de orbita planetei noastre).

Pe 23 februarie asteroidul 2011 CP4 va trece  la „numai”  3.498.049  km de planeta noastră, acesta fiind cea mai mică trece a lunii, a asteroizilor cunoscuti.